iA


Uităm de noi

Scris pe de oana

Uneori mi se face tare dor. De niște oameni, de niște locuri, de niște momente, de niște experiențe. Și de multe ori mi-e ciudă. Cel mai tare pe distanța dintre noi. Indiferent că stăm cot-la-cot la masă sau la mii de kilometri depărtare. Respirăm la fel de greu. Mi-ar plăcea să ne luăm pielița de pe ochi, cum ar spune bunica mea, mini-VIP facebookcian.

15069121_10208999707364687_108354875107858054_o

Cristina Poncu are un fel magic de-a face fotografii

Am ajuns să așteptăm momentul perfect să ne sunăm. Să ne spunem ce simțim. Și nu mai vine. Pentru că viața nu e făcută din clipe ideale, ci din imperfecțiuni frumoase. Dar nu le mai vedem pentru că ne îndreptăm atenția spre laptop, spre telefon, spre un app.

Am ajuns să nu ne mai vedem. Și să treacă luni întregi până ne izbim întâmplător pe stradă. Ne spunem că o să schimbăm asta, deși știm bine că nu se va întâmpla. Preferăm comfortul îngrijorător, lehamitea, statul pe canapea în cartierul în care ne-am mutat pentru măcar 30 de ani.

Am ajuns să nu mai avem ce să ne spunem. Pentru că am încercat să umplem golul dintre noi cu o energie care nu ne face bine. Jobul ăla nasol de la 9 la 6 la care stăm pentru rata aia, echipa aia mare pe care nu o înghițim pentru că nu rezonăm cu ea. Dar ce ne-a adus la tăcere e, de fapt, un set de preocupări diametral opuse. Nu mai vrem să oferim timp și energie celuilalt ca să cearnă făina din care suntem făcuți. Suntem preocupați de propria persoană, deși viața nu se conjugă doar la I singular (sau plural).

Am ajuns să învârtim cheia în ușă de două-trei ori. Și să tragem de clanță tot de atâtea ori înainte de culcare. Acum ceva timp le țineam deschise zi-lumină. Băteam o dată și intram în casa celui drag, știind că o să ne primească cu dor (și ceva bun). Nu ne mai invităm, nu ne mai vizităm, stăm îngrădiți între pereți care nu sunt ai noștri.

Am ajuns să ne auzim cu ocazia unor evenimente sociale. Ne căutăm când e o nuntă, un botez, o înmormântare. De-ale vieții, vorba aia. Sperăm să primim atenția și entuziasmul de pe lume, când, de fapt, nu avem putere emoțională să oferim așa ceva. Și dacă o facem, o facem pentru că trebuie. Pentru că așa e frumos. Pentru că așa ne-au învățat părinții, școala, societatea. Rareori pentru că simțim la un nivel profund.

Am ajuns să așteptăm mereu o recompensă. Iar pe de altă parte să nu o oferim niciodată. Și din cauza asta nu mai ajutăm. Nu ne mai luăm din timp să sărim cu o idee, un text, un telefon, o prăjitură, niște bani, un pahar de vin. Pentru că nu ni se spune Mulțumesc când primim și pentru că luăm prea multe for granted. Credem că în lumea noastră îngustă totul ni se cuvine.

Am ajuns să trăim cu impresia că păstrăm legătura prin like-uri. Că dacă apăsăm emoji-urile oferite de grădina FB-ului înseamnă că suntem conectați. Ne păcălim ușor cu forma asta de relaționare. Nimic în lume nu va bate bucuria de a te revedea cu cineva la care ții.

Am ajuns să aflăm vești de la vecini, de la colț de bloc, de la piață. Cine-cu-cine se mărită, face un copil, divorțează sau pleacă în vacanță. Ascundem până și bucuriile firești ale vieții și le ținem doar pentru noi. Ne e frică să fim fericiți și să arătăm asta.

Am ajuns să trăim în competiție. Dar nu una în care primează cărțile citite, experiențe împărtășite sau bucuria lucrului bine făcut. Cântăresc mai greu cheile de la breloc, cărțile de credit din portofel sau selfie-urile de pe Facebook.

Am ajuns să uităm că toți încheiem socoteala în livada cu cruci. Și că drumul până acolo nu e unul individual, ci colectiv. Că e lipsit de farmec să nu faci ceva semnificativ pe fața pământului. Și că nu e nevoie de puteri magice ca să lași ceva în urmă. Doar de o bunătate antrenată zilnic, de puterea de a căuta echilibrul și de a te ține cu dinții de valorile care te definesc.

Am ajuns suma alegerilor pe care le facem în fiecare zi. Hai să schimbăm ce ne urâțește și să muncim pentru oamenii, locurile, momentele și experiențele care ne fac pe noi să fim noi. Restul e decor.

‘Cause who are you to come and tell where they should be?
And who are you to come and say what land is free?
Keep remembering, we all once made the passage
It’s so easy to forget where we could be
We adapted, we all raised and sent the message
What’s the difference now, is it something I can’t see?

 

Zi și tu

opinii