Nu ştiu cum se face că (aproape) de fiecare dată când plec din Iaşi îmi dau seama cât de ignorantă pot fi. Cât de mult pot să uit de nişte locuri şi oameni a căror împlinire li se citeşte pe faţă. Şi de cele mai multe ori nu este una materială, una concretizată în cardurile care ies la iveală ori de câte ori deschid portofelul. E vorba de o împăcare cu sine la care prea puţini am ajuns sau vom ajunge în viaţa nebună în care trăim. Nu de puţine ori am asemănat-o cu o maşină de spălat care nu mai funcţionează la parametri normali, iar rotaţiile nu doar că au loc haotic, dar şi al naibii de zgomotos.

e a mea

În două zile petrecute undeva în apropiere de Gura Humorului am realizat (nu mai ştiu pentru a câta oară) că multe din lucrurile care contează cu adevărat nu se află în lista celor pentru care ne trezim dimineţile sau ne prelungim nopţile. Că a fi mulţumit stă în cu totul altceva, numai în avere nu. Că zilele senine nu depind de cât de darnic e soarele cu noi, ci de cât de recunoscători suntem noi faţă de noi şi faţă de ceilalţi. Că încrederea nu e negociabilă şi că pentru ea trebuie să luptăm cu îndârjire. Că a fi om este o provocare constantă căreia tot mai puţini îi fac faţă. Că reuşita e uneori echivalentul supravieţuirii, nu al cărţilor de vizită din carton lucios răsfirate pe la evenimente. Că a îndrăgi pe cineva presupune mult mai mult decât o simplă declaraţie. Că bunătatea nu e matematică şi că nimeni nu ţine socoteala unor astfel de fapte sau gesturi. Că un apus de soare ascunde (asemeni unei păpuşi Matrioşka) mai mult decât banalul fapt că ziua s-a încheiat.

Acestea şi o sumedenie de alte gânduri mi-au trecut prin cap doar în momentul în care am părăsit oraşul în care am ales să trăiesc. Iar când mă refer la părăsire am în minte nu doar înlocuirea teritoriului, ci la lăsarea în urmă a tuturor lucrurilor, oamenilor, sentimentelor care mă ţineau captivă ca pe un papagal într-o colivie, iar colivia lipită de vitrina prăfuită a unui magazin.

Comments

comments