Asumarea, cu bune şi rele
Scris pe de Oana Filip
Nu ştiu ce declanşează sau menţine (după caz) dorinţa de asumare a unor lucruri, oameni şi întâmplări. Poate fi vorba despre educaţia primită acasă, de încrederea că aşa e bine şi sănătos, de credinţa că e un mod de a fi corect (până la un punct), de contextele alambicate în care asumarea apare la suprafaţă ca o înotătoare de rechin.
Asumarea vine la pachet cu o mulţime de responsabilităţi, dar şi de beneficii. E înţelept să ne asumăm greşelile pe care le facem. Înseamnă că le acceptăm şi că încercăm să vedem dincolo de ele. E de dorit să ne asumăm victoriile mai mari sau mai mici şi să trăim fericiţi cu ele. E ideal să ne asumăm gesturile pe care le facem şi să nu încercăm să le găsim mereu explicaţii. E recomandat să ne asumăm nivelul la care am ajuns şi să ne comportăm ca atare. E liniştitor să ne asumăm că nu înotdeauna putem fi cei-mai-buni, cei-mai-inspiraţi, cei-mai-încrezători, cei-mai-cei.
Pe de altă parte, nimeni nu poate să nege că ne asumăm reuşite colective ca fiind individuale. Ne asumăm stângăciile altora tocmai pentru a evita posibilele situaţii stânjenitoare. Ne asumăm idei care nu ne aparţin, la fel de uşor cum ne asumăm titluri interminabile de joburi. Ne asumăm acţiuni la care nu am participat, nici cu gândul şi nici cu fapta. Ne asumăm ipostaze favorabile, fără să ţinem cont că uneori picăm în ridicol.
Tind să cred că asumarea, cu bune şi rele, e o etapă a maturizării. Din acest motiv, poate e cazul să ne asumăm şi lucruri care nu ne plac sau cu care nu suntem de acord. Doar aşa citatul de mai sus va avea un ecou plăcut în vieţile noastre.