iA


O poveste despre curaj

Scris pe de Oana Filip

Când eram o puştoaică şi mă jucam cât era ziua de lungă circula prin cartier o vorbă: „n-ai tupeu să…”. La momentul cu pricina, tupeul era curaj, nu obrăznicie. Trebuia să ai tupeu să te urci în copac după cireşe verzi şi să te juleşti, trebuia să ai tupeu să stai în poartă la fotbal (da, chiar dacă erai fată), trebuia să ai tupeu să îţi respecţi pariul pierdut, trebuia să ai tupeu să sari câte trei trepte la fiecare etaj, trebuia să ai tupeu să pleci mai târziu în casă, trebuia să ai tupeu să fumezi un chiştoc în spatele blocului, trebuia să ai tupeu să furi mere de la poştă, trebuia să ai tupeu să fii împotriva găştii. Tupeul era un mod de viaţă, nu un moft care ţi se năzărea din când în când. Ţi-l asumai cu îndârjire, până la capăt.

via

Copilăria era monocromă. Alb sau negru, erai de partea mea sau nu, te jucai or ba. Nu erau jumătăţi de măsură, nu era cale de mijloc, nu era echilibru de niciun fel. Habar n-aveam dacă era bine sau nu, dar asta însemna viaţa la momentul respectiv. Fără filosofii şi argumente alambicate, pretexte, „dar-uri”. Între timp, am învăţat să am un alt fel de tupeu. Printre oamenii mari (la vârstă, nu neapărat la minte) chestia asta se numeşte curaj. Cu el au venit la pachet şi o mulţime de nuanţe. Nu sunt întodeauna cele mai potrivite în tabloul din final, dar cu siguranţă sunt trecute prin zeci de filtre. Întregul proces e mult mai important decât destinaţia.

Ultima staţie poate fi o plecare dintr-un loc sau un bilet de întoarcere, o schimbare de atitudine sau de viaţă, o încăpăţânare sau un vis. Pentru fiecare în parte şi pentru toate la un loc avem nevoie de un munte de curaj, dar şi de un sac de tupeu.

Zi și tu

opinii