Un (alt)fel de alpinism
Scris pe de Oana Filip
Unele decizii au o greutate mai mare decât toate halterele din lume. Şi mă gândesc că nu sunt chiar puţine. Între timp, eu mă antrenez cu încăpăţânare.
În ultimele 24+ de ore am simţit că trăiesc o viaţă dublă. Una în care pe de o parte mă bucur nespus de o reuşită la care prea puţini ajung de-a lungul şi latul vieţii. Alta în care mi-am dat seama cât de nepregătită (emoţional, psihic, moral) eram pentru reuşita aia. Despre prima nu vă spun cine ştie ce, tocmai pentru că succesul nu îmi aparţine. Indirect mă bucur de el, asta-i sigur. La momentul potrivit veţi afla tot ce aveţi nevoie pentru a spune „Bravo!” sau pur şi simplu pentru a transmite un gând bun. Merită fără doar şi poate, asta vă pot garanta.
Cealaltă jumătate de viaţă m-a ţinut trează aproape toată noaptea trecută şi probabil la fel vor şi următoarele. Am adormit într-un final pentru că erau atât de multe întrebări şi atât de puţine răspunsuri încât mă simţeam foarte obosită, iar pleopele nu mă mai ascultau oricum. Starea a pus stăpânire pe mine ca o caracatiţă nemiloasă. Jonglatul constant cu decizii mai mult sau mai puţin importante mă epuizează mai ceva ca două ore de tenis jucate fără milă. Stoarce din mine toată energia şi cine mă cunoaşte bine ştie că de cele mai multe ori sunt ultima care apasă pe întrerupător şi spune „Noapte bună!”.
Răsturnările de situaţie din ce în ce mai dese, schimbările venite de la factori la care nu am niciun fel de control, re-facerea, re-gândirea, re-inventarea unor soluţii, toate mă fac să cred că muntele din faţa mea e prea mare. Prea impunător, prea semeţ, prea mă intimidează şi mă surprinde ori de câte ori are ocazia. Urc, uneori singură, alteori nu, o bucată bună, evit zonele prea periculoase, trec peste pietroaiele înşelătoare şi simt că da, sunt acolo unde trebuie. Ei bine, după câteva sute de metri mă aşteaptă ceva ce nu am prevăzut sau nu am ştiut să interpretez corect. Într-un fel sau altul, nu am înţeles bine ce mi-a transmis piramida aia de stâncă şi copaci. Atunci intervine oboseala de care spuneam. Brusc, sunt în faţa unui alt start. Un start în care simt că o iau nu de la 0, dar nici de la 10. De la +3, +4, suficient încât să pară provocator şi îngrijorător, dar şi suficient de misterios încât să mă ţină captivă.
Toată povestea asta se poate reduce la următorul scenariu: imaginaţi-vă că sunteţi în apă, vă bucuraţi de răcoare şi de un sentiment plăcut de relaxare şi libertate, iar deodată cineva vă prinde de un picior fără să fiţi avertizaţi. Ştiaţi că există şi posibilitatea asta, dar aţi ignorat-o complet. Reacţionaţi rapid pentru supravieţuire, reuşiţi să luaţi o gură mare de aer înainte să strângeţi tare din ochi. Acum replicaţi chestia asta de câteva ori bune şi trageţi linie. Dacă vreţi, pe mine m-ar ajuta să ştiu cum vă simţiţi după ce treceţi prin nebunia asta.
În speranţa că găsesc un izvor cu apă curată în locul în care am ajuns pe munte şi că am plămâni buni pentru scufundări neaşteptate, sper ca deciziile pe care urmează să le iau să fie dintre cele mai înţelepte.