Dacă e să ne luăm după lista de pe Facebook am spune că fiecare dintre noi ar forma liniştit, împreună cu ai lui prieteni, populaţia unui sat de munte. Dacă e să ne luăm după viaţa din offline am îndrăzni să zicem că avem contact social din plin, vorba unui fost profesor de-al meu, îndrăgostit de sintagma cu pricina. În final, dacă ar fi să fim sinceri ne-ar ajunge fără doar şi poate degetele de la o mână.

Ne place să trăim cu gândul, deseori e o simplă iluzie, că ştim multă lume. De la evenimentele la care ne perindăm, uneori cu scop, alteori de dragul de a mai întâlni pe unul altul, la jobul care ne îndeamnă să ne ridicăm frumuşel de pe scaunul din birou ca să ne aşezăm comod pe cel din cafenea şi până la anturajul în care se perindă fel de fel de oameni, afirmăm cu mândrie cât de mulţi oameni cunoaştem. De parcă tot farmecul vieţii noastre stă în câte numere de telefon avem trecute în agenda lui.

Îndrăznesc să spun că e o falsă iluzie şi o falsă cunoaştere, că de fapt îi ştim pe oamenii ăia când avem nevoie de ei, în momentele cheie, nicidecum mai mult. Două minute, o jumătate de oră, fix cât ne trebuie pentru a mai bifa ceva. Şi nu ar fi nimic rău în asta dacă am renunţa să afirmăm, uneori cu ştiinţă, alteori ba, că deţinem cine ştie ce adevăruri despre persoana în cauza. Nu doar că minţim în numele lor, dar ne păcălim singuri.

Mai mult, cred că a cunoaşte pe cineva înseamnă mult mai mult decât să îl ai în lista de pe Facebook sau în agenda telefonului. Înseamnă, înainte de toate, un exerciţiu făcut cu încredere şi determinare, constant ca picătura chinezească. O investiţie cu timp şi răbdare, pe care nu o regreţi şi în care crezi până în pânzele albe. O atenţie sporită şi activă, pe care o scoţi la iveală tot timpul, nu doar o mimezi stângaci.

Încep să cunosc tot mai puţini oameni, dar asta nu mă sperie. Dimpotrivă, mă pune la treabă şi mă convinge că făina încă mai trebuie cernută. Altfel, de unde pâine bună de casă?

Comments

comments