Alergăm după fericire la fel de mult pe cât tânjim după zilele senine de primăvară. Căutăm bucuria cu binoclul când ea stă cuminte lângă. Răscolim liniştea în neştire, fără să ne uităm acolo unde e mereu, în noi.

Cum adevărul absolut e mai mult un moft şi mai puţin o realitate, cred sincer că dăm din coate cum ştim mai bine. Nu mai mult, mai bine. Şi e firesc din cale-afară să fie aşa, că doar fiecare doarme aşa cum îşi aşterne şi oricum nu ne ducem la culcare la aceeaşi oră.

În ceea ce mă priveşte, starea de bine, definită mai degrabă ca o formă de a vedea şi înţelege viaţa, nu ca un moment care apare când şi când la suprafaţă ca ulei în apă, e simplă. Nu simplistă, nu superficială şi nici uşor de ţinut pe lângă casă, asta fără doar şi poate. În schimb, număr pe degetele de la o mână ce, de ce şi de cine am nevoie ca să ajung la un echilibru interior greu de zdruncinat. Şi nu e vorba de cardurile aliniate nemţeşte în portofelul care are oricum prea multe buzunare pentru aşa ceva, nici de câtă lume rătăceşte prin prăvălia asta, nici de vacanţele în care mă întind leneşă cu faţa la mare şi cu un soare care îmi proiectează o umbră în care sunt mai înaltă cu câţiva centimetri buni.

Mai mult, cred că ar trebui să încetăm să mai confundăm starea de bine cu puterea financiară şi banii cu fericirea. E mult mai mult de atât. Şi ca să nu rămân datoare cu un răspuns la întrebarea din titlu, aş îndrăzni să spun că nu-i nevoie de un dulap întreg. Dimpotrivă, straiele care sunt croite cu mână de om gospodar şi care se potrivesc perfect cu starea de bine sunt cele ale unei persoane cu conştiinţa împăcată, care ştie să cearnă binele de rău şi frumosul de urât.

Pentru mine, starea de bine e liniştea cu care pun capul pe pernă. Şi deşi pare simplă şi uşor de atins, când ai visat frumos ultima oară?

 

Comments

comments