iA


E aprecierea un moft?

Scris pe de Oana Filip

Dacă e să tragem cu ochiul la piramida lui Maslow, am remarca repejor că aprecierea e soră geamănă cu recunoaşterea şi că e aproape de vârf. Adică deloc de neglijat, de lăsat la coada listei.

944934_3253109622886_1229555013_n

Îndrăznesc să spun, cu voce tare când scriu rândurile astea, că aprecierea înseamnă mult mai mult decât banii luaţi într-o zi dintr-o lună, decât premiile sau diplomele aşezate milimetric pe raftul de la birou, decât promo-ul sau selfpromo-ul făcut elegant sau în gura mare, după caz. Mai mult chiar decât faptul că cineva, nu chiar oricine, îţi mulţumeşte public la o conferinţă. Ba chiar îţi spune, direct or ba, că prin ce faci tu într-o anumită direcţie ai reuşit să îi schimbi o bucăţică din viaţă în mai bine. Toate astea contează, desigur. Cântăresc mult şi înclină balanţa considerabil, fără doar şi poate.

Cu toate acestea, cred că adevărata apreciere e să fii capabil să îi spui celui de lângă tine cât de mult înseamnă şi ajută că e atât de aproape, atât de prezent. Să îi vorbeşti pe tăgadă, în limba română şi să nu te ascunzi după englezisme care sună bine şi atât. Să te uiţi sincer în ochii lui şi să vezi cât de multe se ascund în spatele unei priviri, fie ea cârcotaşă or ba. Şi  mai mult decât atât, să nu aştepţi acel moment unic, magic, în care să faci asta. Aprecierea e, în esenţă, mai mult o atitudine, un fel de a fi, decât o sporovăială ambalată în cuvinte pompoase.

E fix „mulţumesc-ul” ăla care pare venit din neant, dar pe care l-ai simţit sau aşteptat în tot timpul ăsta.

Bonus: primul test al aprecierii adevărate, pure, sincere, e al timpului, credeţi-mă pe cuvânt. E ca un vin bun care zace liniştit, iar în momentul în care l-ai turnat în pahar te lasă fără grai.

Zi și tu

opinii