Funcţionatul ăsta e de multe feluri, însă de data asta mă refer, cu precădere, la cel profesional. E nevoie să ne ştim valorile ca să descoperim pe ce drum putem călca, e nevoie să înţelegem ce ne face fericiţi la job ca să ştim dacă suntem la locul potrivit.

foto via Cristina Poncu

Zielele astea, poate mai mult ca oricând, m-am frământat temeinic în privinţa a ceea ce mă face pe mine bucuroasă când vine vorba de job. Şi mi-am dat seama, cu modestie sinceră, că mai nimic din ce ţine de latura materială nu se găseşte în lista de priorităţi. Altfel spus, nu îmi umblă mintea după ziua în care îmi intră banii în cont şi nici nu contează prea mult dacă-i cu întârziere or ba. Nu zic că, la un moment dat, au şi astea greutatea lor şi pot să răstălmăcească nişte planuri, dar impactul e aproape de neglijat.

În schimb, cred că încep să mă cunosc din ce în ce mai mult şi să îmi fie clar ca lumina zilei că nevoile mele profesionale sunt în alte zări. E vorba despre impact, de unul real şi cu ecou. De ceva care schimbă altceva în mai bine, mai frumos, mai de durată. Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de prezentarea lui Marius „Schetching & Prototyping”, dar mai ales de următoarea sugestie, pomenită pe acolo: „Fast, not perfect.”

M-a dus cu gândul la prima ediţie APC, în care dacă nu procedam aşijderea aproape că ne-am fi lăsat bătuţi. Au fost trei luni în care am testat din mers şi asta facem şi astăzi, totul pentru a şlefui un program care începe să-şi dovedească sensul şi rolul.
Ei bine, pe acelaşi raft sunt şi când e vorba despre ce şi cum e de făcut la job sau în alte proiecte. În momentul în care simt că mă înec în „de ce-uri?” şi în „misiuni-valori-poziţionări”, fără să luăm taurul de coarne şi să ne suflecăm mânecile, ceva din mine moare încet. De obicei, e vorba taman de bucuria aia nemărginită, de entuziasmul ăla care te face să uiţi de numărul de ore muncite cu patos, de curajul ăla greu de justificat, dar care te îndeamnă să te îndrăgosteşti de ce faci.

La fel de bine, ştiu că-i nevoie de timp, de deschidere, de empatie şi de nebunie pentru a ajunge la un echilibru mulţumitor, dar zău că uneori chiar contează mai mult drumul decât destinaţia.

Şi atunci mă întreb sincer: cum e de făcut?

Comments

comments