iA


Să renunţi e cel mai uşor

Scris pe de Oana Filip

Sunt câteva zile de când stau cu ciorna asta deschisă. Am scris titlul rapid şi m-am oprit, iar de atunci m-am tot răsucit în fel şi chip.

DSC_6875Foto credit: Cristina Poncu (care urmează să îşi facă blog)

Îmi amintesc, cu drag şi dor, de copilăria frumoasă pe care am petrecut-o şi pe care am întins-o cât de mult am putut. Am ţinut cu dinţii de ea şi am pus-o deasupra anilor, sperând că ceva ceva tot s-o alege. Ei bine, s-a cam întâmplat să-mi iasă şi astăzi să fiu, fără vreun regret sau vreo ruşine de om mare, un copil.
Am strâns în desagă multe din perioada cu pricina, dar ceva a rămas mereu la suprafaţă, ca uleiul care se ridică în apă. E vorba despre solidaritate, o formă de camaraderie greu de zdruncinat. E mai mult decât un fel de a mă comporta, e mai degrabă un fel de a fi. E ca un crez care s-a lipit de mine pe vecie şi care mă modelează aproape fără să pricep ce şi cum se întâmplă.

În lumea adulţilor, poate mai puţin colorată şi senină decât a puştanilor, această coeziune, legătură, e cel puţin vulnerabilă, dacă nu chiar greu de găsit. Mă uit după ea cu lupa şi rareori mă izbesc de bucuria de o vedea şi de o resimţi ca acum 15 ani.
Din fericire, în bucata mea de realitate, în sertarul #astăzimi-aplăcut dacă vreţi, am strâns oameni unul şi unul. Nu doar că suntem pe aceeaşi pagină când vine vorba despre ce straie poartă solidaritatea şi cum se îngrijeşte de ele, dar am hotărât, mai mult sau mai puţin tacit, că fuga nu e o soluţie. În general nu ajută la nimic, în special e o dovadă de slăbiciune.

Să renunţ la prietenia care la un moment e pusă la încercare, la un job care e mai mult sau mai puţin şubred, la un oraş în care grija faţă de oamenii lui e aproape un moft, e simplu ca băutul apei. Şi e normal să fie aşa că doar greul sperie, naşte suspiciuni, întrebări fără răspuns, goluri în stomac şi o senzaţie de inconfort pe care nu prea pot să o neglijez.

În schimb, ştiu sigur că adevărata fericire, bucuriile care mă fac să ţip în gura mare nu sunt de găsit în timp ce fug cât mă ţin picioarele. Dimpotrivă, sunt acolo, pe loc, doar că trebuie căutate sau aşteptate, după caz, cu răbdare şi înţelepciune.

Apropo, unde s-a pomenit om curajos şi sănătos la cap care să dea bir cu fugiţii, crezând că de partea cealaltă a apei  îl aşteaptă cine ştie ce comori?

Zi și tu

opinii