Vreau nu vreau, sfârşitul de an vine la pachet cu o desagă plină ochi. Cu un film derulat în sens invers, poate o ieşi la iveală ceva ce mi-a scăpat la un moment dat, dar şi cu sentimentul că pentru a merge înainte trebuie să pricep ce şi cum a fost până în clipa cu pricina.

Foto făcută la CUIB

Detaşarea e bună şi nebună, după caz. O resimt nu doar ca pe un moment de introspecţie, în care răsfoiesc în interiorul meu mai harnic decât o fac în alte zile, ci şi ca pe un exerciţiu de sinceritate. În primul rând faţă de mine, dar nu-i scap din vedere nici pe cei apropiaţi. Sunt clipele, prea puţine de altfel, când cern făina prin cea mai fină sită. Şi fac asta pe toate planurile, cu toţi oamenii care îmi sunt pe-aproape într-un fel sau altul.

Ştiu că am urmat corect întregul proces în clipa în care socoteala nu dă cu plus. Doar atunci am luat la despicat firul în patru aşa cum se cuvine, doar atunci am fost suficient de transparentă şi de deschisă, doar atunci am avut curajul să privesc realitatea printr-o lentilă mai puţin prăfuită, care mi-a scos în faţă şi bune şi rele.  Sunt convinsă că orice scurtătură nu duce la nimic sănătos pe termen lung.

Şi dacă ar fi să îndrăznesc să scot o morală din toate situaţiile în care am îmbrăţişat detaşarea cât am putut eu de strâns, atunci aceea ar fi că e rost să fiu mai atentă la şoaptele venite din interior. Să le ascult ecoul până la capăt. Da, chiar şi atunci când acestea s-ar putea să îmi spună subtil ce am evitat să ascult de atâtea alte dăţi.
A, mai mult, am înţeles, poate mai bine ca niciodată, că relaţiile sunt, în mare parte, fire de aţă şi ca dacă vrei să faci din ele o funie zdravănă e nevoie de o împletitură făcută cu drag la ambele capete.

În rest, toate bune să se-adune şi să vă luaţi la trântă cu detaşarea mai des. Vă deschide mintea şi sufletul nu doar pentru un an nou, ci pentru cine şi cum sunteţi cu adevărat. Iar asta chiar vă este în vizor, nu-i aşa?

O melodie frumoasă, descoperită la Cristi Lupşa.

Comments

comments