Mai puţin, mai bine
Scris pe de Oana Filip
Într-o lume alambicată în care ţinem pedala la podea, să spun că îmi doresc mai puţin e cel puţin anapoda. Sau poate naiv. Sau ambele.
De fapt, îmi place să cred că ăsta-i drumul spre (mai) bine.
Mi-am dat seama, nu doar în noaptea care a schimbat o cifră dintr-un an, că mai mereu am purtat multe pălării. Am dansat cât am ştiut eu de bine, iar când mi-am împleticit picioarele nu mi-a fost frică să mă opresc. Mi-am exersat mişcările, am învăţat paşi noi, am priceput că uneori e rost şi de-o piruetă la fel cum e frumos să port şi o rochie din dantelă galbenă. Am înţeles că trebuie să îmi ţin spatele drept nu doar când mănânc şi scriu, ci şi când mă mişc de pe-un picior pe altul.
Uneori am făcut-o de dragul habar-n-am-cui, de cele mai multe ori de dragul muzicii, dar întotdeauna cu bucurie şi cu încredere că fiecare notă are trăirea ei şi că doar aşa ajung să înţeleg mai bine şoaptele venite din interior.
Recunosc, la fel cum am făcut-o mai mereu, că am încercat să asortez pălăriile cum am crezut de cuviinţă. Asta nu înseamnă că m-am priceput întotdeauna să aleg modelul cel mai cel sau că mi-a fost uşor să le port pe toată durata balului. În schimb, ce ştiu sigur e că mi-a plăcut. Că în toate momentele în care le-am avut deasupra capului am ştiut că asta mă face fericită, că asta îmi dă energie şi pentru următorul dans, singură sau în pereche, după cum a fost să fie.
Am cotrobăit în dulapuri şi am pus lucrurile pe căprării. Am ales, n-a fost chiar la îndemână, doar pălăriile care mi s-au lipit de suflet şi pe care vreau să le port până se tocesc şi sar scamele din ele. Le-am luat nu pe cele mai ochioase neapărat, ci pe cele care mă îndeamnă să dansez în continuare până mă voi mişca la fel de bine şi cu ochii închişi.
Sunt mai puţine, dar sunt convinsă că plăcerea şi onoarea de a le purta va bate orice pas făcut cu stângăcie. Îmi doresc foarte tare să învăţ să stăpânesc câteva ritmuri, nu mai mult. Să cânte muzica!