iA


Apă rece pe faţă

Scris pe de Oana Filip

M-am fâstâcit un pic până să găsesc un titlu pe care să îl tastez împăcată. Cred că l-am găsit şi mai cred că prea des uităm de noi, dar mai ales de traseul pe care l-am parcurs ca să ajungem aici. Orice ar însemna acest „aici”.

552266_380062758728173_1111972695_nvia

Ultimele zile am învăţat că puterea de a controla e, de cele mai multe ori, mai mult un exerciţiu şi mai puţin orice altceva. Că noi suntem cei care alegem direcţia, destinaţia, că suntem responsabili de propria fericire sau nefericire şi că tot de noi ţine măsura în care ne asumăm sau nu o serie de experienţe, fie ele pozitive sau nu.

Am acceptat, deşi nu mi-a fost uşor, că prea des asociez normalitatea cu favoritismul, că supraevaluez nişte acţiuni fireşti ca fiind un fel de surprize spontane. Altfel spus, că ce mi se cuvine de drept e un fel de recompensă la care nici n-am îndrăznit să sper. Iar când spun mi se cuvine nu mă refer deloc la un merit nefondat, la o atitudine de tip Goe. Dimpotrivă, mă raportez fix la cel pentru care mi-am suflet mânecile de multe ori, zeci şi sute de ore, uneori singură, alteori ba, totul pentru a ajunge cu bine la destinaţie.

Revelaţiile de felul ăsta nu cad din podul casei la fel cum cu o singură floare nu se face primăvară. În cazul meu, a apărut la iveală ca vârful unui iceberg într-o discuţie purtată cu cineva drag, care s-a desprins de glie. Mi-a ascultat povestea, m-a lăsat să turui câte în lună şi în stele şi mi-a spus clar, silabă cu silabă, că atunci când vine vorba de meritocraţie trebuie să ţin ochii deschişi larg.

Cred că am învăţat lecţia şi odată cu ea şi morala. Acum, e de datoria mea să mă antrenez în cursa lungă care mă aşteaptă. Sper să nu uit să îmi şterg lentilele de praf şi să îndrăznesc să-mi dau cu apă rece pe faţă mai des.

Zi și tu

opinii