iA


Fluturi în stomacul de adult

Scris pe de Oana Filip

Prietenii de la PRIME Iaşi m-au rugat să scriu editorialul pentru următorul număr al revistei PeRspective. Până iese la lumina www-ului, vă las cu câteva gânduri peste care o să daţi şi în primele pagini. Sper să nu se lase cu plictis şi alte asemenea.

Nu ştiu cum se face, dar simt că provocarea a picat cumva bine.

306428_10151126257861140_263219852_nPhoto via Adriana Ursache

Fluturi în stomacul de adult

Sunt șapte ani de când am participat la interviul de recrutare pentru PRIME Iași. Am făcut parte din ceea ce fondatorii au numit ani la rând prima serie de voluntari care urmau să ducă steagul mai departe.

Îmi amintesc perfect cât de emoționată am fost și aproape că transpir în palme și acum, șapte ani mai târziu. Îi aveam în față pe Liviu Gajora și pe Livia Atomei, iar undeva lângă geam stătea Nicoleta Sârbu. În afara faptului că echipa Livia-Liviu era deja o amenințare nominală, nu înțelegeam care e rolul fetei cu cel mai frumos păr creț natural pe care l-am văzut vreodată. Treizeci de minute mai târziu am aflat răspunsul: era observator, nota tot, de la cum îmi ridicam sprânceana, cât de relaxată or ba îmi era postura sau cum îmi plimbam mâinile pe lângă corp. Probabil că destul de alandala.

De la prima emoție din sala D305 (etajul 1 din corpul Facultății de Psihologie și Educație Fizică și Sport), unde țineam toate ședințele în aceleași zile și aceeași ordine în care se întâmplă și astăzi (luni—ședința generală, marți—ședință PR, miercuri—ședință HR, joi—ședință FR, fundraising) și până prin 2012, când am zis că e cazul să tai cordonul ombilical, a urmat o suită de încercări care au lăsat multe picături de apă pe frunte, stomac aproape întors pe dos de câteva ori și tremurat de picioare.
Când am coordonat a doua ediție PR Tea de Iași, când am bătut la ușile sponsorilor pentru a le povesti ce mare hit e team ADventure, când am stat de vorbă cu jurnaliști și bloggeri care păreau uşor înfiorători sau am trimis mail-uri către invitați de seamă, cu speranţa că îi conving să vină la Iaşi.

Toate pălăriile pe care le-am purtat de-a lungul și latul studenției s-au dovedit a fi când grele de parcă mergeam cu un coș de fructe pe cap, când ușoare ca o adiere de primăvară. Din fiecare în parte și toate la un loc am învățat că stresul, tema înfricoșătoare a acestei ediții a revistei PeRspective, e mai mult un scenariu și mai puțin o realitate, mai mult ce e în culise și nu neapărat ce se întâmplă pe scena spectacolului, mai mult un dacă și mai puțin un sigur.

Au trecut câteva anotimpuri de când am priceput, am acceptat și mi-am asumat că ce numeam stres la momentul cu pricina s-a dovedit a fi un moft, o înșiruire de copilării hiperbolizate, pe care doar eu puteam să le echilibrez, să le potolesc. Niciodată de tot. Și nici n-ar fi fost sănătos să le pun frână până la podea, tocmai pentru că scopul nu era să fiu stană de piatră, ci să le cern ca pe o faină și să le fac față cu brio. Ba mai mult, dorința era să învăț să mă las condusă cu grijă de emoțiile bune, pozitive asemenea unui om drag alături de care pășești cu încredere indiferent de cât de bătătorite sau nu sunt cărările care se aștern în fața ochilor.

Una peste alta, cred cu tărie că stresul, sub toate formele lui, face parte din peisajul zilnic. Nu se uită la ce scrie pe cartea de vizită, nici la profilul de Facebook și cu atât mai puțin la vârsta din buletin. Și foarte bine că se întâmplă așa, altfel cum am simți că suntem vii?

Zi și tu

opinii