iA


Despre lucruri începute şi neterminate

Scris pe de Oana Filip

La vârsta la care mi-am făcut buletin mi se părea că nu înseamnau nimic, astăzi le resimt ca pe o piatră care îmi stă pe umeri.

10155306_4228127717729_660736408_n

Am fost un Goe al familiei mele şi un copchil care a bătut deseori cu piciorul în prag. Chiar şi după ce mi-o luam uşor peste cap, de la a mea mamă. Când îmi doream ceva nu aşteptam ca tot universul să contribuie la îndeplinirea acelui lucru, ci făceam eu toate eforturile pământeşti să îmi îndeplinesc visul. De la presiuni mai mult sau mai puţin tâmpite şi până la strângerea de dovezi clare că merit ce cer.

Până prin clasa a opta am făcut câte un pic din toate. Am început de mică să joc tenis, cu o rachetă de lemn mai mare decât mine. Îmi amintesc şi acum cum săream gardul la Igo, aşa i se spunea locului în care părinţii mei plăteau factura la curent. Nu de puţine ori m-am întors cu zgârieturi zdravene de la gardul de sârmă ghimpată. Apoi am avut bicicletă, un Pegas roşu de care m-am îndrăgostit şi care mi-a ros tenişii doar pe jumătate, suficient cât să îmi stric un pic mersul.
A urmat toată seria de care ştiam atunci şi care începea să le dea bătăi de cap alor mei: BMX, mountain-bike,  o semi-cursieră împrumutată şi cam atât. Am avut skateboard şi role, cu două roţi în faţă şi două în spate, iar după cu patru, la care puteam regla ciupicul şi clăparii.
Diriga din generală s-a încăpăţânat să merg la gimnatistică şi de dragul ei am făcut-o şi pe asta. De la prima încercare „din apropiat în depărtat” mi-am dat seama că n-aveam şanse să ajung Nadia Comăneci, în schimb era o probabilitate generoasă să îmi rup gâtul. M-am trezit că dau din picioare şi la câteva cursuri de dansuri populare, care chiar îmi plăceau, dar păcat că nenea care ne învăţa a ieşit la pensie sau s-a apucat de politică, nici nu mai ştiu. A urmat un pic de handball, volei, baschet şi cam asta a fost.

O grămadă de încercări, fără să pun la socoteală jocurile din spatele blocului, care nu au dus într-un punct clar şi nici nu mi-au oferit o traiectorie în vreun sens. Atunci, îmi era uşor ca băutul apei să las ceva şi să mă apuc de altceva, să renunţ la jumătatea drumului sau să revin, după cum simţeam. Nu mi se părea greşit, nefiresc sau o dovadă de laşitate.

Astăzi, cam toate lucrurile începute şi neterminate mi se agaţă de minte şi de suflet. Dacă pe moment îmi dau seama că aşa e mai bine, e o decizie înţeleaptă luată de adultul din mine, cât o fi el în procente, probabil destul de puţine, mai târziu se întoarce ca un bumerang. Sunt regrete, păreri de rău că prea m-am cramponat în piedici de multe ori autoimpuse. Prea am vrut să fie perfect şi am uitat adesea că nu despre asta e vorba. Am avut parte de prea multe discuţii şi de prea puţină acţiune, aspect care m-a secat de energie. Ca într-o relaţie nesănătoasă, în care datul de explicaţii ocupă locul central.

Cred că prefer să conduc barca până la mal, să încerc până la capăt şi să îmi dau seama că nu e chiar ce trebuia, că trebuie modificat, că o altă abordare ar fi mai sănătoasă, decât să adun în sertar păreri de rău. Doar nu degeaba mi-am făcut unul imaginar care se numeşte #astăzimi-aplăcut, nu?

Zi și tu

opinii