Prea ne chinuim să dovedim: că suntem la curent cu ce se întâmplă, că știm ce-i bun în materie de muzică, apps sau mai știu eu ce, că noi chiar ne pricepem, că.
De fapt, alergăm la maratonul greșit.

Photo credit Cristina Poncu

Nu știu dacă vremea cleioasă mă sleiește de energie sau faptul că îmi zboară gândurile care-ncontro, dar ceva e pe sfârșite. Răbdarea de a aștepta schimbările demult promise, puterea de a face cheerleading ca pe un full-time job, poveștile mereu în schimbare ale unor persoane de lângă mine sau toate la un loc.

Cred că îmi doresc un pic mai multă asumare, cu tot ce presupune ea. Cu mine în frunte, să nu care cumva să credeți că mă menajez. Nu la capitolul ăsta. Tânjesc după oameni care acceptă consecințele faptelor și acțiunilor lor nu de gura celorlalți, ci tot pentru ei. Nu de alta, dar prea des credem că trebuie să dovedim ceva cuiva, când de fapt suntem singurii cărora le putem și merită să le arătăm de ce suntem în stare.

Faptul că mi se proiectează cine știe ce planuri, mi se fac promisiuni de un fel sau altul, că aparent mi se dovedește că nu-s vorbe-n vânt, nu înseamnă mai nimic. Pentru că, mes amis, nu o faceți pentru mine, ci tot pentru voi. Și dacă vă răzgândiți în drumul vostru către fericire, voi sunteți cei care ați ales să vă poticniți, nu eu.

Eu doar mă uit de pe margine și regret că nu am putut să vă opresc dintr-o visare care nu era a voastră.
—

Cu ocazia asta mi-am amintit de un articol frumos, semnat de Andrei Roșca.
De (re)citit.

Comments

comments