Știu de la bunica mea că binele nu e cu notă de plată, nici cu „se învârte roata” sau cu garanții de vreun fel. E despre un mod de a gândi și de a simți, de a vedea și de a înțelege lumea asta largă și frumoasă.

Uneori, cred în cei din jurul meu poate mai mult decât cred în mine. Îmi dau seama că atunci când văd că cineva din apropiere, pe care îl cunosc suficient de bine, are potențial și dorință să își urmeze calea, oricare ar fi ea, sunt prima care dă apă la moară. Sau care vrea măcar să asculte povestea până la capăt și să o înțeleagă. Mă lipesc de ei ca scaiul de haine și nu mă dau jos până nu văd că măcar încearcă, că măcar își dau o șansă, că măcar povestea asta le dă de gândit.

Fac asta pentru că la rândul meu am primit, de la puțini oameni, ce-i drept, sprijin, încredere, răbdare și susținere. Fiecare în parte și toate la un loc mi-au deschis inima și ochii și mi-au dat curaj. La fel de bine, știu cât de puțini oameni le oferă sincer, până în pânzele albe, fără să aștepte ceva în schimb.
Ăsta e felul lor de a face bine și de ceva timp și-al meu.

Comments

comments