Ne place să ținem pedala când-la-podea-când-în-aer și uităm prea des că de la una la alta e o lume întreagă.

De felul meu, sunt o persoană care apreciază viteza doar când vine vorba de gândire, acțiune și alte asemenea. În rest, îmi place tihna, liniștea și mă descurc binișor și cu momentele de singurătate. Cred sincer că fericirea e undeva între astea două; i se mai spune echilibru. Ca mersul pe sârmă: încet, un pas în fața altuia, cu privirea înainte și spatele drept ca la orele de balet.

Numai cine nu știe să alterneze cele două viteze va trece când prea repede, când prea încet, pe lângă frumusețile vieții. Și se va trezi că vrea să dea cu spatele, dar nu se (mai) poate. Și chiar de ar fi o șansă, la ce bun?

Comments

comments