Istoria mea arată că a fi generos înseamnă a da. Anul ăsta, am învățat că poate să însemne și să fac altora loc să îmi ofere. Să îmi acord spațiul ăsta de a primi fără să chestionez dacă merit, cât, cum, în ce fel. Odată ce am căpătat claritatea asta, am simțit nu doar eliberare, ci și că așa pot să construiesc relații, comunități, echipe autentice și trainice.

Fotografie făcută de inegalabila Katerina Nedelcu la Țibănești (eu cu Sim)

Una dintre valorile mele core este generozitatea și e lesne de înțeles de ce e așa. Vin dintr-o familie de cinci: suntem trei copii, mai am o soră și un frate, ambii mai mari. Ai mei au jonglat cu mult tact și istețime prin viață cu tot ce a însemnat ea.

De la o dinamică intensă între oameni cu personalități puternice și diferite la un context antreprenorial cu o complexitate pe care abia astăzi o înțeleg și o respect cu adevărat. De la traiul într-un oraș mic (Fălticeni) la regândirea a ceea ce înseamnă acasă pentru mine și frații mei, care nu mai locuim acolo și nici nu mai avem buletin cu numele târgului în care am crescut.

În ai mei am văzut generozitatea în toate formele ei. La nivel declarativ prin curajul pe care mi l-au dat și prin faptul că m-au lăsat să visez că pot să fac ce îmi propun, la nivel financiar prin cum m-au învățat ce înseamnă să fiu responsabilă cu banii, la nivel moral prin susținerea pe care mi-au oferit-o chiar și în zonele în care nu înțelegeau în profunzime cu ce mă confrunt.

Generozitatea este, de departe, forța invizibilă care ne ține împreună ca un lipici zdravăn.

Am crescut cu asta și am luat-o ca atare. Am internalizat-o încă de când eram puștoaică și împărțeam aproape tot: mingile de fotbal (inclusiv pe cea semnată de Stelea într-un hotel de la mare), banii de buzunar cu cei care nu aveau ce să mănânce în pauzele luate în timpul școlii generale, mâncarea dată de tanti Viorica direct de la geam (stă la parter) cu cei alături de care inventam tot felul de jocuri, inclusiv cu echipa adversă că mai mereu a existat un versus în copilărie.

Abia în ultimii ani am început să chestionez ce înseamnă să fii generos cu adevărat, când faci mai mult rău decât bine prin gesturi de tot felul, ce se întâmplă dacă cel căruia îi oferi nu este pregătit să primească, cum știi dacă îți mai rămâne și ție ca să poți să navighezi mai departe?

Am exemple trăite pe propria piele pentru fiecare dintre dilemele astea. La unele simt că m-am apropiat de un răspuns în aliniere cu valorile mele și cu cine sunt cu adevărat, la altele încă mai sap și încerc să fiu cât mai curioasă pe parcurs astfel încât să nu îmi întunec gândirea cu bias-uri și convingeri care mă încețoșează.

La final de 2019, un an intens în trăire și simțire pe atât de multe paliere, ce mă surprinde cu adevărat e ce s-a întâmplat din momentul în care mi-am dat seama că a fi generos poate să însemne să las spațiu altora să vină spre mine. Să construiască alături de mine, să mă răsfețe, să mă bucure, să mă surprindă plăcut, să îmi arate aprecierea așa cum se pricep mai bine. Cu alte cuvinte, să accept că generozitatea nu este o stradă cu un singur sens, ci vorba aia, it takes two to tango.

Cu ocazia asta mi-am dat seama că da, e nevoie să alimentez focul ăsta intern numit generozitate, dar e sănătos ca măcar din când în când să-i mai las și pe cei apropiați să sufle în cărbuni și să contribuie cu ce au ei de oferit. Până la urmă, ce poate fi mai frumos decât să văd cum căldura asta ne ține împreună, la fel cum fac și ai mei cu familia noastră?

—

P.S. Că tot începe o lună în care generozitatea e luată în brațe în fel și chip, ei bine, îndrăznesc să te încurajez să oferi o experiență în loc de un lucru, un gest în loc de un produs per se, o întâlnire în care te uiți în ochii celuilalt, nu la telefon sau la ceas. S-ar putea să fie cel mai frumos cadou pe care îl oferi persoanei de lângă tine.

Comments

comments