iA


Propria neputință

Scris pe de oana

Sunt 8 ani de când păstoresc o serie de comunități creative în Iași. Am început cu Creative Coffee, alături de Adriana, iar astăzi construiesc o experiență tot în zona de antreprenoriat, la Creativ înainte de cafea. Între timp, am avut și o pauză de 3 ani în care nu mi-am găsit locul în rol de community builder, dar mi-am găsit multe răspunsuri interne ca om. Un lucru a rămas constant în toată perioada asta: propria neputință.

Ilustrație făcută de magica Ilinca Roman

Cred mult în potențialul comunității creative de la noi din oraș. Nu spun asta doar ca un pansament care să mă convingă că a fost o alegere înțeleaptă că am ales să locuiesc aici. Nici ca pe un statement măreț care să dea bine. O spun pentru că știu realitatea de la firul ierbii. Îi cunosc personal pe mulți dintre cei care, la rândul lor, construiesc în zona creativă: fotografi, arhitecți, designeri (digitali, de produs), content writeri, ilustratori, ceramiști, programatori (da, sunt parte din sub-sectoarele industriilor creative), etc. Ultimii opt ani i-am petrecut printre ei și am avut ocazia să le cunosc frustrările, supărările, dar și ambițiile, curajul, determinarea.

Nu cred că îndrăznesc prea mult când spun că am o imagine acoperitoare asupra lor.

Eu însămi am fost copywriter freelancer timp de 6+ ani și m-am confruntat cu dileme similare cu cele pe care le aud astăzi. Unele dintre ele s-au diluat, dar au apărut altele, poate mai greu de înțeles și de navigat.

Cu toate astea, firul invizibil care ne leagă e că vrem să facem lucruri în Iași. Ne pasă de orașul ăsta, de cum arată, de ce oferă, de ce poate. Există un soi de încăpățânare sănătoasă care poate fi transformată în combustibil creativ.

În tot acest timp în care am dansat ba ca actor, ba ca observator, mi-am dat seama că există o singură barieră cu adevărat importantă care nu ne lasă să facem mai mult, mai bine, mai diferit: propria neputință.

Nu e vorba despre ceilalți, ci despre fiecare dintre noi

Din neputință punem bariere și etichete pe colegii din breaslă sau pe cei din alte industrii și stăm la distanță. E mai ușor așa. E mult mai simplu să zici că nu vrei să lucrezi cu X sau cu Y decât să te gândești ce anume te face să spui asta. Sunt valorile chiar atât de diferite? Sau, de fapt, sunt niște răni peste care nu ați trecut? Sunt proiectele făcute de celălalt chiar atât de proaste de la un cap la altul? Sau sunt, ca în viețile fiecăruia, zile mai bune și mai puțin glorioase?

Când vom avea curajul să ne uităm la cel din fața noastră ca la un om complex, cum, de altfel, suntem și noi, plini de dualități de tot felul, atunci vom reuși să vedem cu adevărat.

Nu e despre viziuni diferite, ci despre lipsa unui dialog autentic

De prea multe ori aud că e complicat să găsești pe cineva alături de care să construiești lucruri mărețe în Iași și mă întreb de ce. Nu cred că este vorba despre viziuni diametral opuse, un fel de The Motans vs Delia, deși și ăștia mai fac câte un featuring, ci cred că este despre neputința de a purta conversații oneste și cu sens. De a fi vulnerabili și de a translata asta în atitudini și comportamente care să ne apropie unii de alții, nu să dormim fiecare în tribul lui.

Fără astfel de întâlniri în care ne facem timp să ne uităm unii în ochii celorlalți, în care telefoanele sunt închise sau măcar departe de noi, în care atenția e pe cel din fața noastră, nu pe un display, vom continua să trăim în iluzie și să nu fim prezenți.

Nu e despre potențial, ci despre abilități complementare

Mă surprinde cât de mult alegem să petrecem timp cu oameni ca noi, fie că liantul este meseria sau un set de convingeri înrădăcinate bine de tot. Unui creativ îi șade bine printre oameni diverși, oameni care vin cu perspective la care nu s-a gândit, oameni care te scot din zona de confort atât practic, cât și discursiv. Doar așa îți mărești opțiunile și te uiți mai ambițios la linia orizontului.

Proiectele spectaculoase nu se fac în interiorul bulei, ci în afara ei. Un designer, un arhitect, un fotograf, un storyteller, un inginer și un programator pot face spectacol dacă au răbdarea să se asculte până la capăt și să ia ce e mai bun dintr-un astfel de dialog.

Nu e despre lipsa banilor, ci despre prea multă fugă pentru ei

De când e lumea și pământul, artele nu au venit pe un fond de relaxare, cu chiria plătită în avans pe 12 luni, Alexa care respiră jazz, cocktail-ul la temperatura perfectă și alte asemenea. Ea vine dintr-o lipsă, dintr-un misfit, dintr-o căutare de ceva.

Dacă le ai pe toate frumos întinse în viața ta, atunci e complicat să mai vrei să ieși în comunitate și să te dedici în felul ăsta. Cum, pe de altă parte, dacă aștepți să termini creditul ăla de 30 de ani ca să îmbraci hainele de voluntar și să construiești ceva local, ei bine, sper să ne vedem la clubul de table. Cel mult putem face poartă-n casă, 6-4.

Nu e despre faptul că nu avem timp, ci că alergăm spre nicăieri

Timpul în sine poate fi modelat, câștigat, îmbunat. Ține de milioanele de micro-alegeri pe care le facem pe parcursul unei zile, a unei săptămâni, a unui an. Să răspunzi sau nu la telefonul ăla? Să verifici sau nu mail-ul de 10 mii de ori pe zi? Să ai sau nu notificările pornite pentru Facebook & Co.? Să te plângi sau nu că ai pierdut un client? Să îți mulțumești constant familia pentru că ești acolo pentru ei sau să fii, înainte de orice, acolo pentru tine?

Alergăm ca nebunii spre nicăieri, iar asta e scuza perfectă pentru care nu apucăm să facem experiențe, proiecte, evenimente, you-name-it, în comunitate. La finalul zilei, suntem obosiți, iar asta ne arată că nu am stat degeaba. Este, din nou, o trișare elegantă care să mascheze un soi de (non)sens.

Suntem împreună în povestea asta și până nu o să reușească fiecare să își depășească anumite neputințe, e iluzoriu să visăm că vom avea un impact generos în comunitatea creativă din Iași. Până nu vom avea curajul să ne oprim din fugă și să ne ascultăm șoaptele, vom continua să credem că muncim mult și că ăsta e un blazon de mândrie. Până nu vom fi vulnerabili și vom spune ce simțim cu adevărat, vom masca trăirile adevărate asemeni unui mim. Până nu vom accepta diferențele dintre noi, vom continua să alimentăm ce știm deja.

Putem fi mai mult de atât, dar asta este, ei bine, o alegere personală.

Vă las cu două strofe dintr-o poezie:
Suntem răni și suntem dorințe
Suntem colecții de neputințe
Suntem mize și suntem mari
Suntem oameni solitari.

Suntem lumină și suntem noapte
Suntem măreți și suntem șoapte
Suntem timizi și suntem mici
Suntem doar oameni
Nu inamici.

Zi și tu

opinii