Cred că toți merităm să avem un loc care să fie acasă și în care să ne trăim viețile așa cum ne pricepem. Acest acasă nu trebuie să fie un spațiu cumpărat cu un credit de 30 de ani. Fiecare dintre noi e demn să aibă parte de o experiență care să amplifice binele din noi.

Foto de Katerina Nedelcu

Am venit în Iași în 2007 și am stat într-unul dintre cele mai frumoase apartamente din târg. Era situat pe strada Garabet Ibrăileanu, avea un parc generos în față, bănci, o căsuță pentru păsări, o comunitate de pensionari intelectuali, femei care fumau trabuc și își povesteau viețile cât era ziua de lungă. Copacii deși mă făceam să simt că locuiesc într-un parc. Prin fața blocului trecea o străduță cu sens unic, de unde nu prea auzeam claxoane, ci doar lătrat de câini. La vremea respectivă, mi-era teamă de ei, mi se păreau fioroși și, nu de puține ori, îl rugam pe prietenul surorii mele să iasă în întâmpinarea mea.

Apartamentul avea două camere care acum mi se par uriașe știind ce oferă piața, însă atunci le consideram potrivite pentru nevoile noastre, ale celor care locuiam acolo. Pereții erau înalți, de obicei trebuia să te urci pe o scară ca să dai perdelele jos și să le speli. Deși în spatele blocului cineva își construise o casă cu un zid (al Berlinului) pentru care nu pot să îmi dau seama cum a primit aprobare, aveam suficientă lumină naturală. Pereții erau groși, simțeai că ai intimitate și că te poți retrage în deplinătatea gândurilor pe care vrei să le împarți doar cu tine.

Una peste alta, o bijuterie rară pentru Iași.

Din fericire, experiențele mele de locuire în cei 13 ani de când sunt în acest oraș au fost puține, dar bune. Din rol de chiriaș, niciodată nu am avut intenția să mă mut rapid de acasă și să schimb macazul. Dimpotrivă, am fost mereu un chiriaș de cursă lungă, lucru valid până în prezent, când stau în același apartament cu o cameră de patru ani și jumătate. În continuare, simt că îmi satisface nevoile pe care le am în momentul ăsta în care mă aflu în viață, dar recunosc că mai sunt zile în care dimensiunea îmi pune presiune pe umeri, iar unii vecini, pe cap.

Deși sunt în punctul în care îmi permit un credit confortabil (îmi place mult naivitatea oamenilor care zic — mi-am luat apartament!; când, de fapt, și-au făcut un credit care îi va prinde în mare neputință în următorii 15-20 de ani), nu mă zoresc să investesc într-un apartament în Iași. Nici măcar nu sunt convinsă că rămân aici. Cele mai multe dintre ele, în special cele noi, sunt un coșmar care m-ar ține trează noaptea, dovadă că se mai întâmplă asta. Sunt făcute cu atât de puțină grijă și respect pentru locatar și atât de multă lăcomie pentru profit încât doar gândul că aș îngroșa rândurile mă face să strâng din dinți. E ca și cum aș zice că susțin producătorii locali, dar merg să mănânc la Mac. No, no, no.

E plin orașul de imobiliare care imobilizează și care, din păcate, sunt cumpărate la prețuri hiperbolizate. Remarc o nevoie românească de a fi Ion din Rebreanu și, implicit, de a fi proprietar pe tarla. Cultura colectivistă din care ne tragem nu ne ajută în acest sens. Creștem cu obsesia că cei patru sau opt pereți trebuie să fie ai noștri, trebuie să avem semnătura pe un act de vânzare-cumpărare (oare n-ar fi mai corect vânzare-îndatorare?), trebuie să arătăm că suntem în rând cu lumea, de parcă lumea de astăzi pare că știe ce face.

Cred mult în liniștea pe care acasă ți-o poate oferi. Chiar simt asta și mi-a ajuns și mie cuțitul la os de câteva ori în care a trebuit să vorbesc cu proprietarul ca să bat un cui sau să repare o țeavă. Cred că acasă poate fi locul în care ne regăsim, ne recalibrăm și o luăm de la capăt. Cred că acasă poate fi locul în care construim amintiri de neuitat. Cred că acasă poate fi locul în care ne revedem cu noi înșine și ne acceptăm cu totul. Cred că acasă poate fi locul în care poveștile pe care le spunem fac parte din devenirea noastră.

Dar ca să fie acasă avem nevoie de mai mult decât un contract, o pereche de chei în dublu exemplar și o rată la bancă pe care poate că nici nu ne-o permitem cu adevărat.

Orice om e good enough și merită să locuiască în spații care îl fac mai bun, oricum am alege să definim asta. O mamă mai bună, o soție mai bună, un vecin mai bun, un cetățean mai bun, o colegă mai bună, un lider mai bun, un primar mai bun.

Pereții strâmbi, geamurile mai mici ca cele reglementate prin lege, fluxurile prost gândite, pereții subțiri și termopanele cu sticlă triplă nu sunt suficiente să ascundă goliciunea. La fel ca în viață, e nevoie să ai curajul să te uiți în profunzime la tine, să investești în auto-cunoaștere, să înțelegi de unde te tragi și să ajungi la un echilibru care să îți fie bornă pe mai departe.

Imobilizarea, fie ea fizică sau spirituală, nu face decât să adâncească vidul, iar asta, dragi prieteni, nu se rezolvă cu o pereche de chei în plus pe veriga de la breloc.
—
P.S. Îi sunt profund recunoscătoare Alexandrei de la A+noima, un arhitect excelent și o prietenă de nădeje, care în ultimul an m-a ajutat să îmi construiesc propriul drum către acasă.

Comments

comments