Victoriile mici nu sunt aşa de mici
Scris pe de Oana Filip
Nouă ani. Concursuri locale şi naţionale. Deplasări cu echipa. O cameră cu 10 paturi. Antrenamente. Jocuri inventate în tabără. Antrenamente. Poliţişti. Antrenamente. Premii. Acasă.
Prima bicicletă am primit-o pe la cinci ani. Era roşie, avea o şa tare şi inconfortabilă şi roţi ajutătoare. Prea ajutătoare, dacă pot să spun aşa. Pe bicicleta aia putea învăţa oricine să meargă. Îmi amintesc că tata m-a ţinut de vreo două ori de şa şi mi-a făcut vânt. Mâinile mi-au înţepenit pe coarne şi simţeam că pierd controlul. Când ştiam ce să fac cu ele uitam că trebuie să pedalez. Senzaţia urma să fie retrăită în primele ore de condus maşina. Pur şi simplu erau prea multe lucruri de care trebuia să am grijă în acelaşi timp.
Tata îmi spunea să nu îmi fie frică pentru că e în spatele meu şi orice s-ar întâmpla mă prinde. De fapt, tot ce făcea era să mă împingă de şa câţiva metri şi apoi să mă lase să mă descurc. Mi-am dat seama abia după câteva zile, când am întors capul şi am văzut că eram singură. Tata îmi făcea cu mâna de la vreo 10 metri distanţă. Acela a fost momentul în care am renunţat la roţile ajutătoare. Ştiam să merg pe bicicletă şi asta am făcut timp de vreo nouă ani.
Pegasul rămâne o amintire dragă şi prima dovadă că am fost la concursul local de biciclete. Cu ea am câştigat locul întâi şi oricât de tare mi-am dorit să plec la faza naţională pe aceeaşi şa, am fost nevoită să renunţ. La Agafton (judeţul Botoşani) trebuia să mergem doar cu BMX sau Mountain Bike. Biciclete sportive, cum le spuneam noi în curtea şcolii. Acolo ne-am făcut antrenamentele săptămâni la rând, împreună cu profesorul de istorie. El ne-a recrutat, ne-a pus pietre în loc de popice, ne-a explicat regulile de circulaţie, ne-a cronometrat, ne-a certat şi încurajat deopotrivă.
Ţin minte că venea la diriginta din generală şi mă învoia de la orele de română ca să facem antrenamente. În loc de o oră lipseam vreo patru, dar nu aveam absent la niciuna.
În clasa a şaptea ne-am calificat pentru Concursul Naţional de Biciclete – Reguli de circulaţie. Nu făceam scheme, nu mergeam pe o roată, deşi un tip din echipă era as la asta. În cadrul competiţiei eram educaţi să respectăm regulile de circulaţie, să pricepem ce se întâmplă pe stradă şi cât de responsabili suntem pentru asta. La Agafton a fost creat un circuit complicat de obstacole, întrebări capcană, trasee alambicate, toate pe un teren de fotbal din plăci de beton. Aveam probe individuale şi colective, în funcţie de punctajul obţinut la primele. Erau veniţi participanţi de peste tot din ţară. În total, peste 100 de concurenţi. M-am împrietenit rapid cu echipa din Gherla, judeţul Cluj-Napoca. Am stat în aceeaşi cameră o săptămână, timp în care nu am vorbit doar de biciclete. Bineînţeles că presiunea şi dorinţa de a câştiga era resimţită de toată lumea, dar asta nu ne-a împiedicat să plecăm de acolo cu promisiuni că „ne vom scrie, da?”. Am şi făcut-o până la un punct.
Finalul nu a fost cu lauri, dar cu o mulţumire de neegalat că am trecut printr-o asemenea experienţă. Am fost printre primii 20 de participanţi, suficient încât să nu ne simţim nici bine, nici rău. În schimb, toate victoriile mici pe care le-am obţinut din clipa în care m-am urcat prima oară pe o bicicletă şi până după concurs valorează mai mult decât orice cupă care străluceşte din spatele unei vitrine prăfuite.