Intro: Volcinschi scrie al naibii de bine. Şi de rar. Niciodată din lene. Doar din lipsă de timp. E unul din puţinele personaje cu care am râs la seminarii şi în afara lor. Tot cu ea eram când mi-am rupt ciorapii înainte să intru la licenţă. Are tot ce-i trebuie, doar atenţie nu. Bine, fie. Te ascultă cam 5-10 minute, iar după aia doar dă din cap. Ca un căţel de ăla lipit pe geamul din spate de la maşină.
Cu toate astea, a reuşit un efort supraomenesc. Un super efort pentru un concurs de superscrieri. Aveţi imprimanta pe aproape? 🙂

Mai jos, dovada:

Manifest strigător la C!

poreclit prin noua ordine clorofilă cu aromă de ROM şi The Land of C*

Câteodată, partea aceea din noi care (încă mai) crede cu tărie în lucrurile bune îşi pierde răbdarea – dar nu şi încrederea – şi începe să bată cu gândul în masă în moduri din cele mai bizare. Şi anume: în mod fioros pentru cei care de obicei îşi cântă singuri balade de adormit sistemul nervos… însă în mod palpitant pentru cei ce stau cu o cută curioasă a frunţii larg deschisă şi se uită cu un monoclu isteţ la tot ce iese din fabrică fără etichetă.

De data aceasta, stimulentul a fost descoperit într-un mediu pe care – recunoaştem noi** cu o uşoară mutare a gurii în partea stângă – ne este rusine să îl menţionăm. Şi asta pentru că Facebook (Na, că ne-a scăpat! Ce păcat că backspace s-a topit brusc şi nu mai există salvare pentru o asemenea neatenţie)… deci, cum spuneam, Facebook nu e chiar cunoscut drept mediul unde intelectul face băi de purificare şi energizare.
Chiar aici, unde ţăranii virtuali au mai găsit o gâscă urâtă ca naiba rătăcită prin recoltă, pe care trebuie s-o planteze urgent printre napi, ţapi şi alte creaturi legumicesti… şi tot aici, unde găseşti întrebări precum “Crezi că Nicolae Porumb îşi roade degetele de la picioare?” cu răspunsuri ce merită publicate, precum “Nu stiu ce să zic. Tu ce zici?”… chiar aici am găsit o mică sursă de revoltă de bun augur, de minunăţie de revoltă care duce încet, dar sigur, spre C.

C Cultură, C Civic, C Creativitate, C Curaj, C Credo

şi alţi C din ăştia uriaşi, care ne fac să râdem ușor nervos, pentru că noi suntem cam mici ca să-i luăm în braţe şi să-i cărăm peste tot.

Dar, dacă tot ne dăm deştepţi pe aici, hai să vorbim şi în zicale înţelepte, cum ar fi “Încercarea moarte n-are”, mai ales când îl ai de partea ta pe C. Pentru că e bine ştiut că C atrage ca prin magie alte C-uri ale unor “oameni mari”.

Să ne oprim puţin. Când ne referim la “oameni mari”, ne gândim instantaneu la Micul Prinţ. Pentru că nu e C care să nu se tragă dintr-o chestie măreaţă şi, de data aceasta, chestia mareaţă e Micul Prinţ.

Simpaticul personaj, care (vrem noi sa pretindem că) ni se aseamănă face acea clasificare minunată a “oamenilor mari”. Oamenii mari care se voltă şi se mai voltă încă o dată nu sunt – aşa cum zice şi sursa noastră de inspiraţie – nişte adunături de cifre şi scheme şi grafice şi mai ales de prezentări PowerPoint (dacă ar fi văzut Micul Prinţ o prezentare PowerPoint, sigur ar fi inclus-o în descrierea lui). Nu sunt oameni de 1.90m, cu pumni mari şi frunţi mici. Nu sunt nici oameni trecuţi de “o anumită vârstă” care te îneacă în povestiri vânătoreşti de la ultima aventură şezândă de 8 ore pe un scaun de birou şi care îţi “bagă la cap, tinere, cum se fac banii”.

Acum că am dat cu călcâiul în regula aia în care se zice clar: nu defini prin anti-definiţie, vă spunem cu toată sinceritatea că habar n-avem cum să-i definim pe oamenii cu adevărat “mari” ca lumea, ca la carte, şi alte câte şi mai câte ca-la-uri şi ca-lu-uri. Partea grozavă a lucrurilor e că nu trebuie să-i definim nicicum. Şi asta pentru că se ştiu ei, cei cu C-urile la purtător, că trebuie să vină să se revolte împreună cu noi – ăştia care ne-am găsit deja – ca să nu se mai frământe cutele de pe frunţile lor imense degeaba, în van, fără scop, fără mijloc de drum şi fără de popas de odihnă.

Voi, ăştia cu C-urile, mai sunteţi? Mai urmăriţi? Bun, pentru că acum vă aducem la cunostinţă sursa de unghii roase cu drag: un status de Facebook cu lacrimă în colţul de sus al fontului care striga – nu cu resemnare, dar nici cu vreo intenţie clară – că s-a săturat de cvaşi (bine, poate ăsta nu era termenul original, dar spiritul sintetic ne obligă la o condensare a apelativelor). Da, de cvaşi (cu un c micuţ în dreapta sus). Adică de oamenii ăia care nu o ştiu pe aia bună, nu o fac pe aia bună, nu o zic pe aia bună… dar le tot ştiu, le tot fac şi le tooot zic.

Câţiva Facebookişti nocturni s-au trezit că Like şi că *de ce nu s-a făcut încă butonul magic de* Resonate Entirely şi aşa s-a înfiripat un târg machiavelic în spirit de Reeducare (dacă începeţi să vă gândiţi deja la China, să menţionăm că aici ne referim la o violenţă abstractă, printr-o forţă agresivă a conceptelor. Asta a sunat deştept la 2 noaptea. Nota bene: de recitit mâine dimineaţă).

Încă nu suntem “the men with the plan”, pentru că deocamdată lenevim ultimele canicule cu becul de Brain Dead dat la 40 de grade celsius, dar ne bate un zâmbet ca un C întins pe spate să ne apucam de cap (de capul nostru, adică) şi să aruncăm cu bumerangul nostru (ce surpriză!) tot cu formă de C… însă nu pentru a tăia din elanul celor cvaşi, pentru că ştim de obiective SMART şi ştim că ăsta nu e “Achievable” şi nici “Time-oriented”, pentru că ar dura o veşnicie şi încă 10%.

În schimb, avem îndrăzneala de a spera că vom apropia de noi oameni care o ştiu pe aia bună, o fac pe aia bună şi o zic pe aia bună, ca să ne arate şi nouă cum vine chestia asta şi ca să le dea elan şi celor care *încă* le ţin pe astea bune pentru ei.

Deci, prin urmare, aşadar… ce vrem noi de fapt şi de drept (pentru că nu vrem de vorbă goală şi de strâmb): vrem ca The Land of C să fie o platformă, un spaţiu de joacă mai mult sau mai puţin serioasă, unde lumea pune punctul pe C şi arată C poate, C vrea, C visează, C proiectează şi C speră. Şi atunci când spunem “un spaţiu”, nu ne gândim la un locuşor călduţ în care ne reunim şi depănăm povești simpatice, nici la o revistă culturală, un blogmeet, o pagină de Facebook, un munte de flyere sau pereţi pe care stau mesaje scrise cu ură şi cu spray care se scurge.

La momentul ăsta, suntem destul de mici ca să gândim mare. Aşa că ne-am propus să îi facem pe toţi “oamenii mari” de care vorbeam mai adineaori – fie că au 20 de ani, fie că au 50, fie că au făcut deja lucruri nemaipomenite, fie că nu şi-au găsit încă momentul prielnic – să ridice mâna sus, să spună prezent, să se uite bine în jur şi să zică: “Nu ştiam că suntem atât de mulţi!” şi “Ok, acum ce putem face împreună?”.

Revenind la sursa noastră de inspiraţie pentru o analogie de efect, vrem să construim o planetă cu trandafiri uriași. Una în care baobabii cu nume generic Cvaşi să se uite în sus şi să viseze să crească şi ei la fel de mari. În care vlăstarii de trandafir să înveţe de la trandafirii giganți, cu rădăcini bine înfipte, ca într-un soi de LOTR floral. O planetă în care să se formeze specii noi de trandafiri, care schimbă decorul şi lărgesc linia de orizont.

Încheind discursul de tip “I have a dream” botanic, nu ne mai rămâne decât să vă rugăm pe voi, cei cu spirit de arbore gigant, să ne contactaţi la adresa [email protected], să ridicaţi mâna, să spuneţi prezent, să vă alăturaţi nouă şi să punem împreună la cale un plan de schimbare.
*pentru că începutul unui Choice e mereu partea cea mai savuroasă

** Cuvântul “noi” îşi are rădăcinile în Iaşi şi reprezintă câţiva absolvenţi de Comunicare şi relaţii publice, care au început să se împrăştie prin diferite oraşe ale ţării şi vor să facă o “revoluţie a bunului simţ” fără buget de campanie electorală şi fără culori de partid. De aceea speră ca, în timp, cuvântul “noi” să sufere mutaţii ale semnificaţiei şi să reprezinte o armată (sens pur figurativ) de voluntari care să lupte (alt cuvânt pur figurativ) pentru aceleaşi idei şi concepte (paranteză cu motiv estetic de simetrizare).

Comments

comments