De curând, mi-am dat seama, poate mai mult ca niciodată, cât e de important să fim vii. Să ne bucurăm, cu adevărat şi până la capăt, de lucruri care, de lungul şi latul unei zile, nu ni se amestecă printre gânduri.

photo credit: Cristina Poncu

Pentru unii, trei zile fără semnal şi automat fără internet şi toată grădina www-ului poate însemna o povară prea mare de suportat. Pentru mine, a fost pretextul ideal de relaxare şi deconectare. La 1,700+ metri, la cabana Dochia, pe Ceahlău, alături de cinci persoane care mi s-au lipit repejor de suflet, a fost de vis.
Noi, cei de la NON, l-am numit teambuilding pentru că aşa i se mai spune. De fapt, a fost o experienţă în care am priceput cât de departe şi de puternic putem să vâslim împreună. Şi nu e puţin lucru să ştii pe cine te poţi baza, care-i cel care sare în apă după tine, cine se oferă să îţi care bagajul când te lasă genunchii sau cine îţi împrumută pătura în caz că eşti mai friguros. E un câştig, în primul rând la nivel mental, care te face să fii recunoscător. Pentru ce trăieşti, dar mai ales alături de cine te bucuri de astfel de clipe preţioase.

Iar când în decor ai un cer plin de stele de ai senzaţia că poţi să le atingi, o pădure albă de te face să ţii pleoapele bine strânse, un răsărit parcă desenat cu rigla, poteci prietenoase sau gata să te pună la pământ dacă nu le urmezi cu răbdare şi încredere, zăpadă care îţi ţine mintea şi picioarele reci, nu poţi decât să spui şi în gând şi cu voce tare un singur cuvânt: „Mulţumesc!”.

photo credit: Cristina Poncu

„Clear eyes, full hearts, can’t lose.” (Jacqui Banaszynski) e în primul rând pentru echipa NON, dar e şi pentru toţi cei care au descoperit ce îi face să vibreze cu adevărat şi îşi ascultă ritmul cu sinceritate şi curaj.

 

Comments

comments