Uşa de la prăvălia asta online, cu numele de blog. Am uitat, iar, de ziua în care am scris prima oară pentru un url în care îmi apărea numele. Au trecut patru ani şi un pic de atunci, iar balamalele încă mai ţin.

photo (c): Cristina Poncu

Dacă e să mă uit în urmă, aş îndrăzni să spun că blogul ăsta ascunde multe din ce şi cum sunt, din ce îmi place, din aşteptările pe care le am, de la mine şi de la alţii deopotrivă, din valorile personale, din cursele la care m-am înhămat curajoasă sau la care am renunţat cu inima împăcată, din fricile care mi-au scurtat nopţile, din bucuriile şi reuşitele care mi-au bătut în geam ca razele senine de primăvară.

Ce ştiu sigur e că, aproape de fiecare dată, am scris pentru mine. Nu m-am gândit că mai rătăcesc şi alţii pe aici, că s-ar putea să mai dau de gândit şi altora. Au fost exerciţii nu doar de scriere, ci încercări de a pune în cuvinte trăiri dintre cele mai diverse şi mai puternice. Şi zău că nu mică mi-a fost mirarea când mi s-a spus, într-un mail, chiar zilele trecute, că „Ai un fel de sinceritate esenţială pentru a spune şi vedea lucruri mai puţin vizibile. Tot ceea ce îţi pot spune este să scrii şi să citeşti fără limite.”

Acum nu ştiu dacă aşa o fi or ba, dar gândurile de felul ăsta chiar mă bucură. Şi nu pentru numărul de cititori, că traficul  nu-l verific de nicio culoare, ci mai degrabă pentru simplul fapt că, la un moment dat, poate am stârnit sentimente frumoase şi am schimbat undeva, ceva, în (mai) bine.

În ultimii patru ani de bătut tastatura în lung şi lat, am încercat să învăţ să dansez în lumea www-ului fără să mă împiedic prea des. Uneori mi-a ieşit, alteori ba, dar întotdeauna m-am străduit să exersez paşii de plăcerea muzicii, nu de altceva.

Mă-nclin în faţa celor care mă vizitează. Uşa rămâne deschisă.

Comments

comments