De când nu am mai ajuns în prăvălia asta. Nu știu dacă să mă sperii sau să mă bucur că am colindat alte meleaguri digitale, însă parcă mi-e dor să îmi trag sufletul și la mine acasă.

Fotografie făcută din priceperea și dedicarea Ilincăi Roman

Noroc că reușesc să arunc frânturi de gânduri în sertarul #astăzimi-aplăcut. Sunt opt ani de când îl deschid aproape zilnic pentru tot felul de experiențe. De când îl am și în print (long live Pixelgrade), îmi dau seama ce oameni s-au perindat prin viața mea la un moment dat, ce am împărtășit cu ei, unde mi-a fost mintea și sufletul și, mai ales, cum am modelat aluatul la vremea cu pricina.

Unii spun că e un exercițiu bun de gratitudine, alții sunt surprinși de perseverența de a scrie constant, iar cei mai mulți se bucură când aterizează acolo. Eu am ales să îl amintesc ca să îmi dea apă la moară și să mă ajute să învârt mai des cheile în ușa blogului de față.

Ce mai contează anii și numărătoarea articolelor când descoperirea e în fiecare zi, iar frumusețea de a o trăi la fel?

Comments

comments