Mereu mi-a plăcut să stau printre oameni. Încă de când eram puștoaică și copilăream la Fălticeni am fost atrasă de ce au oamenii de zis. Că era vorba despre tanti Viorica care povestea noutățile din cartier, despre Nana Coca (doamna Rădășanu) care îmi explica de ce sportivii beau apă tonică, despre nenea de la vulcanizare care nu îmi lua niciodată bani pentru peticele puse pe mingea de fotbal, despre gașca alături de care mi-am făcut numărul de vânătăi și zgârieturi, ei bine, toți mi se păreau fascinanți.
Fiecare, în felul său, era un joc de artificii pentru mine.

Fotografie furată de la Katerina Nedelcu (s-a potrivit brici)

Am căutat compania altora cum m-am priceput mai bine. Uneori prin voluntariat, alteori absorbind mai multe task-uri la un job ca să îmi pot extinde antenele sau pur și simplu expunându-mă la tot felul de contexte din care simțeam că am ce să învăț, dar și ce să ofer.

Asta nu m-a făcut neapărat mai bună la networking, deși, ironic or ba, eu nu simt că asta fac când mă duc să cunosc pe cineva. Dimpotrivă, ce mă îndeamnă e un soi de curiozitate cât se poate de autentică: oare care e povestea lui sau a ei?

—

Printre oameni am avut ocazia să văd părți din mine.

Și bune și mai puțin plăcute. Așa mi-am dat seama de ce cu unii rezonez așa de profund chiar dacă nu ne cunoaștem de multă vreme în timp ce alții îmi cresc pulsul, încep să transpir în palme sau vorbesc precipitat. Mulți ani mai târziu mi-am dat seama că nicio reacție nu avea o legătură directă cu persoana din fața mea. Ea doar îmi apăsa niște butoane care mă teleportau în tot felul de stări pe care am învățat să le descifrez și să le accept.

Printre oameni mi-am dat seama că nu sunt singură.

Există mulți care vor să aibă un impact pe care mi-l doresc și eu, iar asta îmi dă apă la moară. Nu doar că îmi alimentează energia, dar mă ajută să îmi păstrez atenția pe ce contează cu adevărat pentru mine. La fel cum poveștile bune ne ajută să ne simțim mai puțini singuri, același efect îl pot avea și oamenii potriviți din preajma mea. Nu degeaba simt că mă reconectez sau că apar personaje noi de la care am ceva de învățat ca să pot să merg mai departe.

Printre oameni am acceptat că suntem mai asemănători decât diferiți.

Știu că trăim într-o lume în care noi vs ei pare să fie noul limbaj de comunicare și cel mai la îndemână mecanism de apărare, însă cred cu tărie că avem mai multe lucruri în comun decât ne place să credem. Ideea de bulă nu face altceva decât să ne țină într-un confort călduț și să ne pună bețe în roate atunci când vrem să construim poduri comune cu cei care nu sunt ca noi, iar asta nu ajută pe nimeni. O grămadă de piese de puzzle s-au unit odată ce am reușit să accept tot mai multe diferențe.

Printre oameni am învățat să las garda jos și să fiu vulnerabilă.

Nu e nimeni atât de (trece orice aici) încât să cred că mereu sunt cu o tură în urmă. Not good enough. Și apropo, care e destinația? Îndrăznesc să spun că odată ce am învățat să fiu un ascultător cu adevărat prezent, să fiu prima care are curajul să facă un exercițiu de vulnerabilitate, ei bine, doar lucruri bune au ieșit. Fiecare are nevoie să fie pe bune și să își nareze trăirile fără să fie judecat sau rezolvat într-un fel. Cu cât am acceptat mai mult asta și m-am comportat ca atare cu atât am reușit să construiesc legături mai solide.

Printre oameni găsesc pretexte de colaborare care mă ajută să cresc.

Am crezut mereu în puterea abilităților complementare și o să fac push la ideea asta ori de câte ori o să am ocazia. Indiferent că e vorba despre Creativ înainte de cafea sau despre întâlnirile pe care le facem cu tot felul de bresle la Pixelgrade, mereu am rămas plăcut surprinsă de ideile istețe care ies la suprafață ca uleiul în apă în astfel de cadre. Tocmai datorită diversității de toate felurile reușesc să văd mai nuanțat, iar asta vine la pachet cu tot felul de bucurii.

—

Mi-e cel mai bine printre oamenii care simt că au valori similare cu ale mele. Și nu mă lipesc de ei dintr-o dorință de protecție, ci pentru că împreună reușim să atingem un soi de profunzime la care altfel e greu de visat. Și dacă nici măcar nu pot să visez, ceva ce am învățat de mică și ai mei mi-au alimentat din plin, la ce bun să caut compania unora?

Comments

comments