Fără răspunsuri
Scris pe de oana
A trecut așa de mult timp de când nu am mai ajuns pe aici. Cum te comporți cu un loc în care ajungi rar? Te apuci să faci curat? Te uiți obsesiv la fiecare lucru de parcă este pentru prima oară când îl vezi? Te lași copleșit de stări contradictorii și vezi unde te duc? Îți promiți că revii mai des? Habar nu am.
Ce știu este că mi-e dor și de locul ăsta. Pentru că e o bucățică din mine. Dintr-o altă Oana, de care mi-e dor.
Scriu mult. Scriu zilnic. Scriu în sertarul #astăzimi-aplăcut. Scriu short form. Scriu long form. Uneori, scriu poezie. Alteori, scriu alandala. Dar e mult. Și din toate locurile în care scriu, aici ajung cel mai rar. Poate pentru că mi se pare că nu mai e nimic de zis. Poate pentru că cele 4536 de notițe din telefon mi-au format un alt obicei. Poate pentru că e atâta zumzet în jur încât nu mai vreau să poluez și eu. Sau poate este, pur și simplu, așa astăzi.
Mă întrebam cât loc mai este pentru nerăspunsuri. Pentru nu știu-uri. Pentru nu vreau-uri. Pentru tăcere, liniște, zoom out.
E, oare, necesar să existe replică la tot? Reacție? Emoji? Se mai trăiește și în white space? În spațiile dintre? În priviri? În momentele de răgaz? În cele de apropiere prin gesturi banale? În diminețile leneșe însoțite de cafea băută în pat? În serile încheiate fără freamăt sau zbucium de vreun fel?
Mă întorc în Iași cu o liniște interioară cum nu am simțit de multe ori, dar care mi-a adus, mereu, infinit de multe și mi-a deschis larg buzunarul de la vestă. Nu vine dintr-o aliniere astrală în partea mea de lume, ci, mai degrabă, din felul în care am învățat să câștig viață. Cu liniște.
Și poate că doar asta e de făcut acum, când am revenit în acest loc ruginit. Să stau în liniște și să am răbdare cu mine, cu el și cu tot ce este între noi.